A fost odată ca niciodată o plăcere imensă de a-mi așterne gândurile pe hârtie/ blog. Îmi plăcea să scriu. Orice prostie îmi trecea prin minte. Nu cu scopul de a vă consterna pe voi, ci pentru liniștea aia interioară pe care mi-o ofereau de fiecare data literele astea slabe. Slabe ca mine.
Când eram acasă, la Târgu Neamț, nu conta nici cât e ceasul. Mă trezeam și-n miez de noapte, aprindeam veioza și-mi notam gândurile somnambule, rime sau bucăți de vise abia dispărute. Tip-til, tip-til, ca să nu trezesc pe nimeni, mă băgam înapoi în pat, cu speranța că în următoarea zi voi reuși să descifrez hieroglifele alea scrise cu ochii între-deschiși.
Și-acum scriu, nu zic că nu. Dar...parcă nu ca înainte. Prea obiectiv, prea rigid. Că "așa tre'".
Dar aici, pe blogul ăsta fără nicio interdicție, de ce n-am mai scris? L-am lăsat să ruginească, fără să realizez că rugina va acoperi și latura subiectivă a literelor mele.
Da, ca jurnalist trebuie să rămân obiectivă. Dar nu... n-o să las subiectivitatea să se transforme într-o hieroglifă. Nu vreau s-o pierd, cum mi-am pierdut visele adolescentine.
Scriu pe blog. I'M BACK!
De ce doare lumina când îmi întredeschid ochii și privesc soarele în toată splendoarea sa? Atât de cald, atât de plăcut și totuși dureros... Simt aceeași durere ca și cum cel mai aprig dușman al meu ar încerca să-mi înfingă vârful unui cuțit în pupilă, doar ca să mă împiedice să-mi exercit dreptul de a privi.
Iarna, văd albul zăpezii în ceață timp de câteva secunde. E o lumină cu efecte halucinogene care-mi afectează gândurile mai mult decât ochii. Nu mă face să văd păuni sau să râd în neștiință. Îmi dă cu pace, mă liniștește în interior, deși lumina doare. E caldă, chiar dacă afară sunt -10 grade.
Lumina mă doare când tranzitez din spațiul imaginar, al viselor, în lumea reală, unde oamenii nu înțeleg lumina, nu se bucură de ea, n-o bagă în seamă. În fiecare dimineață, când încă e întuneric și aprind becul, închid ochii câteva secunde ca să-mi revin, să dispară durerea. Și dispare, luând o dată cu ea visele mele. Măcar rămâne lumina... invizibilă, dar, totuși, strălucitoare.
Dacă lumina doare, iar întunericul e antonimul ei, înseamnă că întunericul e personajul bun din poveste, care-ți alungă durerea? Nu...n-are cum... întunericul e înfricoșător și rece. Lumina doare, dar caldura ei face durerea suportabilă și de scurtă durată. Altfel, de ce ar vrea întreaga omenire să intre în lumină după moarte?!
La ce te gândești când auzi ”dans la bară”?
În mintea bărbaților apare în secunda doi imaginea unei tipe hot, dezbrăcată, care se zbenguie pe lângă o bară, încercând să ridice nivelul hormonilor până la limita maximă, apoi vine întrebarea retorică: „La ce performanțe au fetele astea la bară, oare ce performanţe pot obţine în pat?”.
Vizionând un dans la bară, oamenii în vârstă sau hirotoniții (bine...cu câteva excepții) nu ar face altceva decât cruce cu mâna stângă. Parcă mi-o imaginez pe bunica: „Vai di mini, rău o mai ajuns lumea asta. Cum să nu ni bată Dumnezău? Uiti-oleacă, Andreeii! Ci dispuieti is copkilili celea. Ptu, a li dracu curvi nerusânati, rămân în curu gol di față cu atâta lumi. Vai di mini șâ di mini, ia uiti Andreeei cum sâ freacă nerusânatili di țava ceia!”
Până nu mai demult, dansul la bară reprezenta doar ceva "rușinos" si se adresa exclusiv domnilor, fiind practicat în cluburile de profil de către fete cu moralitate îndoielnică.
Noile generații au dat însă o nouă dimensiune acestui stil de dans. Acum, dacă știi să dansezi la bară și o faci foarte, foarte bine, poți participa la un concurs de gen. Anul acesta s-a desfășurat cea de-a treia ediție a Campionatului Mondial de Dans la bara, în Tokio. Acolo concurează în special foști gimnaști și acrobați. Numărul la bară are un grad ridicat de dificultate, cerând o condiție fizică excelentă. Ceea ce urmeaza în clipul următor este incredibil: arta pură și dans pe verticală.
Organizatorii concursului țintesc și mai sus. Vor ca dansul la bară, întâlnit cu precădere în cluburi, să devină disciplină olimpică.
Chiar și în Anglia sunt numeroși adepți ai acestui „stil”(?) de dans. Pe principiul „dacă nu te atrage învățătura, măcar să razbați cumva în viață”, studenții de la Cambridge au acum opțiunea de a lua lecții de dans la bară în universitate.
Umblă zvonuri cum că, în Rusia, fetele urmează cursuri de dans la bară pentru a pune mână de barbații bogați.Iată și dansul unei rusoaice care m-a impresionat prin coregrafie și melodia aleasă:
Astăzi mi-am pus o întrebare în oglindă. Aș fi în stare să realizez un show la bară în fața întregii lumi (inclusiv familia) dacă aș avea condiția fizică necesară? Răspunsul a fost NU. Una e să mă prostesc din când în când alături de prietene, alta e să mă urmărească ’jde mii de oameni dansând sumar îmbrăcată. Nu aș putea depăși bariera psihică pe care ți-o dă numai gândul că acesta este un “dans” al seducției practicat doar în anumite “cercuri”. Deocamdată :D
2010, Iarna
Mi-am deschis agenda la capitolul EX la la la...
Când te uiți la mine, ce vezi?! Incerci să nu mă observi, să treci cu privirea pe lângă mine de parcă aș fi doar o particulă infimă de aer pe care o respiri inconștient. Sau probabil că vezi un bloc de gheață care-ți îngheață privirea și iți taie răsuflarea.
Dar tu când te privești în oglindă, ce vezi?! Nu cred că vezi nimic, prostia te-a orbit, ți-a întunecat privirea, ți-a distrus mintea și sufletul. Ți-a furat visele în doi.
Eu când te privesc văd acum un nimic cu N mare în loc de TOT ce-a fost cândva. Văd o urmă de rușine și de regret, o haină ruptă și distrusă la căptușeala, văd o oază de minciună curgând din ochii tăi. Văd lipsa de curaj și-o dorință fără sens de a alunga tot ce-i bun de lângă tine. Ai fost altceva pentru mine. Ai fost totul :) Ai fost gândul meu secundă de secundă până când Timpul a căpătat o altă dimensiune pentru mine.
"Ai fost"... la perfect compus, căci luna ta s-a transformat în semiluna lui, muntele s-a înecat în mare, Biserica Neagră s-a colorat în roz, iar ochii tăi nu mă mai orbesc. M-am trezit.
Știi... uneori mă oglindesc pe cerul cu lună plină, pătat de lacrimi uitate și văd o pană frântă. Intorc privirea și zâmbesc... N-ai reușit să-mi tai aripile. Mi-ai smuls doar o singură pană de zeitză care-mi amintea de tine, de prostia ta, de orgoliul meu. Ai trădat aproape toate confesiunile mele, ai trădat fiecare cuvânt al meu, gest, fiecare privire fascinată de tine, fiecare sărut, dorințe, vise, sentimente. Acum toate sunt pisate în sufletul meu. Nu am altceva de făcut decât să aștept o suflare de vânt. Si-o să-ți iei zborul și tu și pana smulsă din mine și cioburile de tine pisate de sufletul meu. Incet, încet. Voluntar. Instinctiv. Auto-apărare. Te trimit în negura tacerii, te îngrop în nisipul de pe fundul mării.
Nu din iubire, nu din ură, ci din orgoliu.
Erai TOTUL in trecut. Ai dispărut. La perfect compus. ADIO, bye bye, te pup.
Viata nu te lasa sa traiesti fara intreruperi. Si zic asta pentru ca "a trai" pentru mine inseamna "a fi fericit". Dar fiecare cuvant are, indubitabil, un antonim. Nu poti fi fericit daca nu esti si trist, daca nu ai parte de necazuri. Nu poti zambi daca nu plangi. Doar zambete false, fara viata. Iar falsitatea lui nu poate fi remarcata fara unul adevarat. E un lant inchis in care fiecare veriga are scopul ei.
Am folosit deseori expresia "mi-as dori sa mor". In gand sau cu voce tare. Instinctiv, inconstient, ai impresia ca moartea, antonimul vietii, reprezinta scaparea ta de toate problemele cu care te confrunti zi de zi. Eu una uit temporar ca si acest substantiv are un antonim: rezolvari, ca timpul rezolva tot ce are rezolvare, cu ajutorul tau. Tu ajuti timpul, nu timpul pe tine.
Timp.. iata un cuvant caruia in acest moment nu-i gasesc niciun antonim. Timpul e lmitat de viata. De viata ta. Asadar, atata vreme cat stii si vrei sa-ti pretuiesti viata, indubitabil vei reusi sa gasesti rezolvari pentru problemele tale si vei ajunge sa fii din nou fericit.
Nu te vaita cand viata iti pune piedici. E dreptul ei. Treci peste ele si demonstreaza-i ca nu traiesti degeaba, ca iti poti castiga dreptul de a fi fericit. Acum, aici, nu dupa ce mori. Atunci n-ai de unde sa stii de pe acum ce te asteapta acolo.
Mi se pare hazliu cum intre prezent, trecut si viitor se interpune o singura fractiune de secunda. "Cine s-ar fi gandit la asta?", vorba lui Martinelu' cand e bine dispus ;))
Ce suntem astazi, am fost si ieri, ramanem si maine. Se schimba doar circumstantele. Ele delimiteaza cele trei timpuri prestabilite. E o idee banala. Insa cu mari sanse de a parea interesanta :D
Prezentul devine trecut,iar viitorul prezent si tot asa…Trecutul reprezinta ceea ce esti in prezent, iar de ambele,intr-o masura foarte mare, depinde viitorul tau. Jumatate din lucrurile pe care le vorbim se refera la trecut, iar cealalta jumatate la viitor. Si atunci intreb: UNDE E PREZENTUL?
Daca TRECUTUL ma defineste si PREZENTUL este, pur si simplu, ACUM, VIITORUL NU EXISTA. De ce? Simplu. Pentru ca inca nu s-a intamplat. Eu o sa-l fac. Faptele mele din fiecare secunda, pe care, in secunda doi, vreau sau nu sa le schimb, sa le retusez. Se intampla intai in PREZENT si apoi devin TRECUT. Si vor face parte din mine si atat.
In concluzie, pentru mine, esenta sunt eu. Timpul exista doar prin ceasul de la mana mea. Aberez, stiu.
No, ia-ta-ma scriind din nou pe blog dupa n zile (luni?:)) De ce dupa atata vreme? Pentru ca pana acum nu am avut timp de nimic altceva in afara de faculta,Pufulete, nibunele mele verisoare 11, Andutza si uitatul la stele.
Dar vedeti voi... una dintre "ocupatiile" mele a cam disparut de pe harta. Harta Romaniei. Si asta m-a determinat sa deschid linkul blogului aflat in paragina. Nu ca sa scriu ceva interesant, comic sau acidutz. Doar gandurile mele haotice de la ora 3 noaptea.
Care-s alea? Pai:...
-"Oare lui Pufulete ii e dor de mine?"
-"Cate zile mai raman sechestrata la domiciliul Andei? :))"
-"Pfoai..ma omoara Pisicologu'..n-am mai intrat pe Travian de nush cate saptamani!"
-"11 sigur face pe dadaca in seara asta. Oooof, acusi o sa-i urmez exemplul...o vara-ntreaga :|"
-"Oare Pufulete doarme...? S-a terminat cu minutele nelimitate pentru 3luni de zile"
-"Cat pnztu meu mai rezista organismul meu intretinut doar cu pizza, kent 4, cafele si cola???"
si cam atat ca i se facu foame lu Andutza si tre sa coboram pana jos :D
Noapte buna, Regie!
simonik : auzi fata
Chiar EU : ?
simonik : ma invitat geo la majoratu lui
simonik : ce zici sa ma duc?
Chiar EU : cati ani face?
simonik : de unde dracu sa stiu eu
Chiar EU : pfff, nush ce sa zic, da'...
Sim, te fac celebra:D
