De ce doare lumina când îmi întredeschid ochii și privesc soarele în toată splendoarea sa? Atât de cald, atât de plăcut și totuși dureros... Simt aceeași durere ca și cum cel mai aprig dușman al meu ar încerca să-mi înfingă vârful unui cuțit în pupilă, doar ca să mă împiedice să-mi exercit dreptul de a privi.
Iarna, văd albul zăpezii în ceață timp de câteva secunde. E o lumină cu efecte halucinogene care-mi afectează gândurile mai mult decât ochii. Nu mă face să văd păuni sau să râd în neștiință. Îmi dă cu pace, mă liniștește în interior, deși lumina doare. E caldă, chiar dacă afară sunt -10 grade.
Lumina mă doare când tranzitez din spațiul imaginar, al viselor, în lumea reală, unde oamenii nu înțeleg lumina, nu se bucură de ea, n-o bagă în seamă. În fiecare dimineață, când încă e întuneric și aprind becul, închid ochii câteva secunde ca să-mi revin, să dispară durerea. Și dispare, luând o dată cu ea visele mele. Măcar rămâne lumina... invizibilă, dar, totuși, strălucitoare.
Dacă lumina doare, iar întunericul e antonimul ei, înseamnă că întunericul e personajul bun din poveste, care-ți alungă durerea? Nu...n-are cum... întunericul e înfricoșător și rece. Lumina doare, dar caldura ei face durerea suportabilă și de scurtă durată. Altfel, de ce ar vrea întreaga omenire să intre în lumină după moarte?!
0 Comments:
Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
