A fost odată ca niciodată o plăcere imensă de a-mi așterne gândurile pe hârtie/ blog. Îmi plăcea să scriu. Orice prostie îmi trecea prin minte. Nu cu scopul de a vă consterna pe voi, ci pentru liniștea aia interioară pe care mi-o ofereau de fiecare data literele astea slabe. Slabe ca mine.
Când eram acasă, la Târgu Neamț, nu conta nici cât e ceasul. Mă trezeam și-n miez de noapte, aprindeam veioza și-mi notam gândurile somnambule, rime sau bucăți de vise abia dispărute. Tip-til, tip-til, ca să nu trezesc pe nimeni, mă băgam înapoi în pat, cu speranța că în următoarea zi voi reuși să descifrez hieroglifele alea scrise cu ochii între-deschiși.
Și-acum scriu, nu zic că nu. Dar...parcă nu ca înainte. Prea obiectiv, prea rigid. Că "așa tre'".
Dar aici, pe blogul ăsta fără nicio interdicție, de ce n-am mai scris? L-am lăsat să ruginească, fără să realizez că rugina va acoperi și latura subiectivă a literelor mele.
Da, ca jurnalist trebuie să rămân obiectivă. Dar nu... n-o să las subiectivitatea să se transforme într-o hieroglifă. Nu vreau s-o pierd, cum mi-am pierdut visele adolescentine.
Scriu pe blog. I'M BACK!
De ce doare lumina când îmi întredeschid ochii și privesc soarele în toată splendoarea sa? Atât de cald, atât de plăcut și totuși dureros... Simt aceeași durere ca și cum cel mai aprig dușman al meu ar încerca să-mi înfingă vârful unui cuțit în pupilă, doar ca să mă împiedice să-mi exercit dreptul de a privi.
Iarna, văd albul zăpezii în ceață timp de câteva secunde. E o lumină cu efecte halucinogene care-mi afectează gândurile mai mult decât ochii. Nu mă face să văd păuni sau să râd în neștiință. Îmi dă cu pace, mă liniștește în interior, deși lumina doare. E caldă, chiar dacă afară sunt -10 grade.
Lumina mă doare când tranzitez din spațiul imaginar, al viselor, în lumea reală, unde oamenii nu înțeleg lumina, nu se bucură de ea, n-o bagă în seamă. În fiecare dimineață, când încă e întuneric și aprind becul, închid ochii câteva secunde ca să-mi revin, să dispară durerea. Și dispare, luând o dată cu ea visele mele. Măcar rămâne lumina... invizibilă, dar, totuși, strălucitoare.
Dacă lumina doare, iar întunericul e antonimul ei, înseamnă că întunericul e personajul bun din poveste, care-ți alungă durerea? Nu...n-are cum... întunericul e înfricoșător și rece. Lumina doare, dar caldura ei face durerea suportabilă și de scurtă durată. Altfel, de ce ar vrea întreaga omenire să intre în lumină după moarte?!
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
