A fost odată ca niciodată o plăcere imensă de a-mi așterne gândurile pe hârtie/ blog. Îmi plăcea să scriu. Orice prostie îmi trecea prin minte. Nu cu scopul de a vă consterna pe voi, ci pentru liniștea aia interioară pe care mi-o ofereau de fiecare data literele astea slabe. Slabe ca mine.
Când eram acasă, la Târgu Neamț, nu conta nici cât e ceasul. Mă trezeam și-n miez de noapte, aprindeam veioza și-mi notam gândurile somnambule, rime sau bucăți de vise abia dispărute. Tip-til, tip-til, ca să nu trezesc pe nimeni, mă băgam înapoi în pat, cu speranța că în următoarea zi voi reuși să descifrez hieroglifele alea scrise cu ochii între-deschiși.
Și-acum scriu, nu zic că nu. Dar...parcă nu ca înainte. Prea obiectiv, prea rigid. Că "așa tre'".
Dar aici, pe blogul ăsta fără nicio interdicție, de ce n-am mai scris? L-am lăsat să ruginească, fără să realizez că rugina va acoperi și latura subiectivă a literelor mele.
Da, ca jurnalist trebuie să rămân obiectivă. Dar nu... n-o să las subiectivitatea să se transforme într-o hieroglifă. Nu vreau s-o pierd, cum mi-am pierdut visele adolescentine.
Scriu pe blog. I'M BACK!
0 Comments:
Postare mai veche Pagina de pornire
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
