Traiesc intr-un mediu in care injuraturile reprezinta un stil de viata, o regula sociala, o modalitate de a te face auzit si inteles. S-au raspandit pretutindeni: la coltul blocului, pe strada, in tramvai, la facultate si la piata. Limbajul obscen a devenit ceva normal, firesc. Nu se mai mira nimeni cand aude: "ce p_la mea?", "Du-te-n p.... matii!", "Iei m_ie!"etc.
Unele injuraturi ar trebui incluse in manualele de limba romana, fiind deseori utilizate ca semne de ortografie sau de punctuatie. Uneori, propozitiile nu mai au nici macar sens daca nu le folosesti:
"- Ce ati facut astazi la curs? Au lipsit multi colegi?
- Plm, cine mortii masii s-a trezit de la 7.00 ca sa se prezinte?"
Nu poti spune nimic, oricat de simplu, chiar si "Da-i mapa de pe banca", fara a face referire la un organ genital, religie, vreo ruda sau stramosi. Injuraturile sunt ca tigarile, ca drogurile, ca bautura: o data ce le pui in gura, creeaza dependenta si simti nevoia sa "te folosesti" de ele la nevoie... iar tinerii au nevoi nelimitate:)
Daca esti baiat si injuri (pleonasm!!!), iti dau un sfat prietenesc: nu mai sta cu p_la-n gura toata ziua. Stai chill, are locul ei, nu e nevoie sa o bagi in discutiile tale tot timpul.
Aveam de gand sa scriu un text interminabil despre iubire. Ma voi limita insa la un citat care mi-a atras atentia. Cinste autorului si scuze ca i-am uitat numele:
"Te iubesc, ma urasti. Te urasc, ma iubesti. Asa suntem noi: nebuni de legat! Si totusi... nu e iubire iubirea care nu e nebunie... ":)
...pour Bebe Mio
De mica m-a fascinat tot ce era nou, sau dimpotriva, necunoscutul. Prin clasa a sasea eram colaboratoarea Laurei si Oanei, vecinele mele traznite. Sunam la numere din cartea de telefon si ne bateam joc: "Alo, dumneavoastra vindeti lucerna?", "Alo, va sun inlegatura cu anuntul de la matrimoniale... ce tarif aveti pentru o ora de sex? Vrea tati sa stie..":))
Numele de familie cele mai vizate erau "Porc", cele care incepeau cu "Pipi", "Barabula", "Bulai", "Chelaru", "Stribu". Si ne-am distrat noi asa o luna intreaga... mai precis pana la prima factura telefonica:| A urmat o perioada neagra din viata mea: ai mei mi-au interzis sa-mi mai aduc prietenii acasa. In scurt timp am inceput sa ne dezvoltam abilitatile comunicarii virtuale, ne-am tras net si am inceput ca toata lumea, cu mIRC-ul. Nick-name-ul meu era badgirl, crazy_deea sau Escus.ya.
Am avut multe relatii. Dupa ce mi-am dat seama ce inseamna "asl pls", minteam in privinta varstei de inghetau apele. Cel mai mult am tinut la "mater87". Ca sa ma intalnesc cu el, i-am mintit pe ai mei ca ma duc sa fac ore suplimentare de chitara. S-au mirat, dar in cele din urma a mers. Era cute, dar relatia noastra mi se parea imposibila din cauza nickului lui (imi amintea de matematica...).
Vremurile alea au apus. Acum am un blog de studenta, unde scriu tot ce-mi trece prin minte (aproape tot:D) si contul de hi5 , unde mai intru sa vad pozele amicilor :) Mess-ul e deschis de fiecare data cand sunt in fata laptopului... a luat locul mIRC-ului (acum nu cred ca mai stiu sa-l folosesc). Am 375 de oameni in lista,iar la jumatate sunt pe invisible. Fara internet nu as exista. Astept sa se inventeze altceva, care sa inlocuiasca messul. M-am plictisit de :P, ;;), :D , :> si :>P
Toate reclamele la bere te bat la cap cu forma. Nu stiu ce se petrece, cred ca a scapat vreo pitzy in biroul de marketing si s-a apucat sa semneze propuneri. Pai meh, eu ma fac arareori vinovata de profunzime, da' nu era mai important fondul decat forma? Parca vad un cenaclu de domnisoare:
-"Bien, trebuie sa ne gandim cum sa convingem lumea sa bea berea noastra ... Da Gicutza, ai vreo idee?"
-"Pai hai sa facem o sticla asa, mai trendy. Cunoscatorii se omoara dupa chestiile astea".
Imaginati-va ce replici acide, cu spuma de doua degete, arunca celorlalte beri...
[Yes] [No]".
Si uite-asa a aparut Beck's Lemon :>
Ce urasc mai mult decat mersul la examene? In mod sigur... mersul la dentist! Da, exact! Ce conteaza ca acum am 20 de ani? Asta e o frica mereu in voga :D. Numai cand ma gandesc la mirosul ala pe care e imposibil sa nu-l simti cand stai in sala de asteptare, sau zumzaitul ala enervant al aparatului al carui nume nu reusesc sa mi-l amintesc (freza?) sau exclamatii de genul ” Va doare? Ah..ma gandeam ca nu e nevoie sa va anesteziez”. Nici nu pot sa ma decid care dintre astea e mai nasoala : mirosul, zgomotul sau persoanele care ies de acolo cu o falca in cer si una in pamant (la propriu), dar cred ca numai una ar fi fost de ajuns ca sa treaca pe locul 1 la ”Places I hate the most”.
De fapt, frica asta a mea exista de cand eram mica. Nu cred ca ii placea cuiva sa mearga la dentist ( care esti meh ala?). La inceput pentru probleme mai mici gen.. sa imi scoata un dinte si dupa, cu probleme mai mari, like : CARII!
Mi-am jurat ca nu voi mai manca dulciuri niciodata, pur si simplu nu merita fratioare! Ei... prima mea carie.. prima mea experienta la stomatolog... de neuitat. Aveam cam 6 ani si ma incuraj
au toti... lasa Andreiutza, ca nu se intampla nimic, nu o sa te doara nimic, o sa vezi! Toti mergem la dentist, esti fetita mare (…..) Si asa mai departe. Si pe langa asta mi-au si promis ca dupa o sa mergem sa imi ia jucarii. Forma asta de santaj mergea intotdeuna. Ajungem noi acolo si asteptam. Deja simteam pericolul, mirosul ala, desi era pentru prima data cand il simteam, il asociam deja cu raul suprem, fetele posomorate ale oamenilor care asteptau acolo si ..ouh, doamne! Zgomotul ala! Nimic care provoca un asemenea zgomot putea sa fie ceva de bine!! Ce putea sa fie? Un carusel? Nu, nu eram chiar atat de fraiera incat sa cred ca ma asteapta un carusel dupa usa aia, deci era clar! Trebuia sa plec de acolo, imi facusem juramantul ca nu o sa mai mananc dulciuri niciodata si gata. Dar buni era prinsa intr-o discutie in contradictoriu cu o femeie in varsta despre “cat de bine era pe vremea comunismului” si cat de naspa e acum ( atunci ). Ma enerva chiar si pe mine ce vorbea femeia aia acolo( nu stiam multe despre comunism, dar stiam sigur ca e rau.. dar nu mai rau decat dentistul nu avea cum sa fie). Trebuia sa plecam!! Si tocmai cand am facut-o pe buni sa fie atenta la mine… a iesit dentistul din cabinet sa ne cheme acolo…
Situatia se imputise rau de tot, eram in cabinet cu dentistul, imbracat in alb si manusi in mana … bineinteles ca incercam sa fiu cat mai tare. Ah da, si era si buni acolo.
Ce a urmat, nu e greu de imaginat. Inainte de inceperea operatiunii il tot intrebam “daca o sa ma doara” si dupa aia am clacat: plansete, tipete si “buniiiiiiiiii”::((. Sunt sigura ca daca stiam sa injur, faceam si asta.
Daca m-a durut sau nu pana la urma, nu mai tin minte dar in capul meu m-a durut sigur.
Dupa experienta asta am incercat sa evit cat mai mult sa merg la dentist, cand trebuia sa imi cada vreun dinte de indata ce mi se impunea dead-lineul (”maine mergem la dentist”), trecem la treaba si incepeam sa trag de el in toate modurile posibile. Trebuie sa recunosc ca a functionat de fiecare data, toti dintii mi i-am scos singura. Devenisem un fel de experta, de la incisivi, la canini, la premolari sau la molari.. ii scoteam pe toti!
Si slava Domnului ca nu am mai avut probleme cu dintii … pana azi cand a trebuit sa ma duc din cauza unei mici probleme cu maselele de minte. S-a dovedit insa a fi cea mai placuta vizita la dentist facuta vreodata. Doar s-a uitat la mine, a zis ca am dinti frumosi (yees!!!) si nu mi-a facut nimic. Stau chill..pana data viitoare zambesc, ca sa mi se vada dintii :D
Aseara am dormit la Bebe. Vorba vine am dormit... am ras toata noaptea:)) Pe la ora 0:30 intra Filipuzta si Bica la Nasu in camera cu slujba de la miezul noptii data la maxim la radio:)))) Nasu se trezeste speriat, nu stia ce se intampla, ce a facut:))) In toata bulversatia asta, Filiputza incepe sa stinga si sa aprinda lumina, ca intr-un film horror cu exorcizari :| Noi toti radeam cu hohote, Nasu era speriat, agitat ca intr-un cosmari cu demoni:))) Dar acum sta chill, vine si radul lui....
Si totusi viata iti ofera fluturi. Ai observat ca uneori ei sunt altfel decat stim noi ca sunt? Ca desi sunt ai nostri ei zboara atat de sus incat nu-i mai poti cuprinde cu privirea. Am citit odata un text care vorbea de fluturi tinuti in cutii. Carora putea sa le admire frumusetea dar carora nu le dadea drumul sa zboare. Eu mai degraba cred ca fluturilor le era frica sa iasa de acolo.
Hai sa nu ne mai ascundem. Si eu imi tin fluturii departe de agitatia cotidiana. Departe de nebunia din oras. Si cateodata chiar ascunsi de majoritatea oamenilor. De ce? Pai cred ca si mie mi-e frica. Uneori imi dau seama ca si daca i-as lasa liberi, probabil ca majoritatea i-ar ignora. Ar deveni parte din peisaj si ar trece neobservati. Cate un copil intinde mainile si incearca sa-i prinda. Poznasii nu se lasa si parca prind viata si mai tare.
Oamenii mari isi tin fluturii pentru ei. Cei cativa care inca ii mai au. Majoritatea au renuntat demult la ei. La ei si la fluturi…
Si sunt de acord ca o parte din fluturi mor. Fie ca le-a sosit vremea, fie ca s-au apropiat prea mult de flacara… Cu toate astea sunt sigura ca si doar cativa dintre cei care au supravietuit pot deveni iar o multime… ca atunci cand eram copii. Astazi suntem la fel. Ne jucam doar de-a oamenii mari si ne-a furat de tot jocul. Am uitat de culori, am uitat de zbor si mai ales am uitat de dansul lor. Si de dorintele noastre.
Stai chill, trebuie doar sa fii atent la ce-ti doresti…
Postări mai noi Postări mai vechi Pagina de pornire
